Difteria: ce este și cum se transmite

Difteria este o boală infecțioasă cauzată de bacteria Corynebacterium diphtheriae, se transmite prin contact fizic direct sau prin inhalarea de secreții ale tusei și strănutului de la persoane infectate.

Difteria este o boală infecţioasă acută şi transmisibilă. Se manifestă prin inflamaţie fibrinoasă pe mucoasa organelor afectate (amigdale, faringe, laringe, nas etc.) şi evidente simptome de intoxicaţie, cauzate de toxina difterică, care cu preponderenţă afectează sisteme cardiovascular şi nervos, rinichii şi glandele suprarenale. În zona tropicală este răspândită forma cutanată (extrabucală) a difteriei, care cauzează ulceraţii ale pielii şi mucoaselor în diferite locuri ale corpului uman (ochi, genitale etc.). Difteria afectează persoanele neimune antidifteric de orice vârstă.

Boala a fost numită astfel de către medicul francez Pierre Fidele Bretonneau care a preluat termenul din limba greacă – diphtera = suluri de piele. Numele a fost dat după pseudomembranele difterice care apar pe mucoasele distruse de boală.

Transmitere

Sursa de infecţie în difterie o constituie purtătorii sănătoşi ai bacteriei difterice toxigene, persoanele bolnave de difterie şi convalescenţii după difterie. Transmiterea bacteriei difterice toxigene de la purtătorul asimptomatic, bolnav sau convalescent se realizează preponderent pe cale respiratorie prin intermediul picăturilor respiratorii exteriorizate la respiraţie, tuse, strănut, mai ales în spaţii comune închise.

Transmiterea difteriei se poate realiza şi prin intermediul mâinilor şi obiectelor habituale murdărite cu mucusul eliminat din căile respiratorii ale bolnavilor/purtătorilor bacteriilor difterice toxigene sau prin contact direct cu eliminările din ulcere, plăgi în cazul difteriei extrabucale.

Tipuri

Există două forme clinice de difterie: respiratorie şi cutanată.

În cazul difteriei cu poartă de intrare respiratorie, microorganismele se multiplică local, în celulele epiteliale faringiene, unde se formează o pseudomembrană (o falsă membrană) cenuşie, aderentă, cu tendinţă extensivă ce poate duce la asfixie (crup difteric).

În cazul difteriei cutanate microorganismele pătrund prin pielea lezată, apar papule care evoluează spre ulceraţie cronică greu vindecabilă, acoperită uneori de o membrană cenuşie.

Semne și simptome

Se transmite ușor, aerogen, de la o persoană la alta, prin picături de salivă, prin contactul cu leziunile tegumentare, și uneori, prin atingerea obiectelor contaminate.

După o incubație scurtă de câteva zile apar manifestările clinice, cu febră și adenopatie locală. Poate afecta orice mucoasă, determinând apariția pseudomembranelor caracteristice, în funcție de zona afectată: difteria nazală, faringiană, tonsilară și laringiană. La efectul local al toxinei se adaugă efectul sistemic, responsabil de complicațiile pe care le produce. Printre complicațiile difteriei se numară dificultăți de respirație, insuficiență cardiacă, paralizie și deces.

Manifestări clinice:

• Febră
• Durere de gât și răgușeală
• Ganglioni limfatici inflamați
• Aparitia unei membrane groase de culoare alb-gri în partea din spate a gâtului
• Rinoree
• Durere de cap
• Iritabilitate
• Slăbiciune
• Difteria cutanată poate provoca blistere cu puroi, piele roșie, dureroasă, ulcerație

Factori favorizanți

• spitalizarea prelungită
• imunodepresia
• terapia antimicrobiană anterioară
• colectivele de copii
• scăderea imunității populației
• lunile reci din an
• procesele migratorii ale populației

Tratament

Vaccinarea este o măsură înalt eficientă de prevenţie a difteriei, reduce răspândirea acestei maladii şi numărul cazurilor de complicaţii grave, decese. Difteria este fatală în 5 - 10% din cazuri, cu o rată a mortalității mai mare la copiii mici. Imunizarea contra difteriei se efectuează gratuit copiilor şi adulţilor la medicul de familie. Vaccinarea antidifterică primară constă din administrarea a 3 doze de vaccin combinat cu conţinut de anatoxină difterică, la vârsta copilului de 2, 4, 6 luni şi o revaccinare la 22-24 luni (sau peste 16-18 luni după vaccinarea primară). Mai apoi pe parcursul vieţii omul trebuie să primească revaccinări antidifterice o dată în 5-10 ani.

Tratamentul constă în administrarea de antitoxină difterică, pentru neutralizarea efectelor toxice, și de antibiotice pentru distrugerea bacteriei. Vaccinul pentru difterie este un toxoid bacterian, adică o toxină a cărei toxicitate a fost inactivată. Vaccinul se administrează în combinație cu alte vaccinuri, ca vaccin DTP sau ca vaccinul pentavalent. Pentru adolescenți și adulți, toxoidul difteric se combină cu toxoidul tetanic intr-o concentrație mai mică (vaccinul dT). OMS recomandă o vaccinare primară cu seria de 3 doze vaccinale de toxoid difteric, urmată de doza de rapel.