Hepatita virală A

Virusul hepatic A (VHA) este un virus ARN care aparţine familiei Enterovirus, genul Heparnavirus. VHA este răspunzător pentru aproximativ 40 - 50 % din cazurile de hepatita acută. Este o hepatită infecţioasă, transmisă pe cale fecal-orală, prin alimente, apa contaminată, mâini murdare sau obiecte contaminate.

Sursa de infecţie este omul, iar infecţiile subclinice favorizează răspândirea. Faptul că virusul este destul de rezistent în mediul extern măreşte şansa transmiterii.

Perioada de incubaţie este de aproximativ 2 - 6 săptămâni, în medie 28 de zile.

Simptomele hepatitei cauzate de VHA sunt foarte similare cu cele produse de virusul hepatic B. Ele apar brusc şi se intensifică înainte de apariţia icterului.

Manifestările clinice iniţiale (primele două săptămâni) includ: febră, astenia, mialgia, greaţă, inapetenta, durerea abdominală şi vărsături; ocazional pot fi prezente simptome care să sugereze o infecţie a tractului respirator superior.

Hepatita acută cu virus A durează aproximativ 4 săptămâni şi majoritatea pacienţilor se recuperează complet în 4 săptămâni. Vindecarea este completă în 99 % din cazuri, hepatita fulminantă cu virus A apare la 1-3 persoane din 1000 şi este asociată cu o frecvenţă a mortalităţii de 80 %. Infecţia cu VHA nu se cronicizează, iar pacienţii nu prezintă vreun risc crescut pentru ciroza hepatică sau carcinom hepatocelular.

Majoritatea pacienţilor sunt copii şi adulţi tineri. La copii severitatea bolii este mai redusă decât la adulţi. Hepatita A are tendinţa să apară în epidemii acolo unde condiţiile de igienă sunt precare şi sursele de apă sunt contaminate. Incidenta bolii este invers proporţională cu gradul de dezvoltare socio-economic. În ţările puternic dezvoltate infecţia apare mai târziu, în timp ce în ţările slab dezvoltate boala apare repede, în copilărie.

În România peste 80% din copiii sub 10 ani au trecut prin infecţie, de cele mai multe ori, forme asimptomatice.

Diagnostic de laborator

Metode nespecifice, biochimice, care indică alterarea funcţiilor hepatice, prin:

  • perturbări ale metabolismului pigmenţilor biliari (pigmenţi biliari în urină, urobilinogen crescut, bilirubina în serul sanguin crescută).
  • leziuni ale celulei hepatice (hepatocitoliza) demonstrată prin activitatea mult sporită a transferazelor serice ALT (alanilaminotransferaza) şi AST (aspartataminotransferaza), chiar în absenţa icterului.
  • dezechilibrul proteinelor serice: creşterea alfa, beta şi gamma-globulinelor, scăderea albuminelor, inversarea raportului albumine/globuline.

Metodele specifice, urmăresc:

  • evidenţierea virusului în faza acută a infecţiei în materiile fecale sau omogenate hepatice, prin tehnici de microscopie electronică, radioimunotestare, teste imunoenzimatice de tip EIA, detectarea ARN VHA prin PCR sau tehici de hibridizare moleculară, dar care, la fel ca şi izolarea virusului pe culturi de celule, nu sunt metode curente de diagnostic.
  • detectarea anticorpilor specifici anti VHA clasa Ig M în serul pacienţilor prin tehnica EIA, radioimunotestare sau metoda MEIA (microparticle enzyme immunoassay). Ei apar simultan cu semnele clinice şi dispar 3-6 luni mai târziu, indicând boala acută. Anticorpii IgG apar mai târziu şi persistă mulţi ani, fiind markerii stării de imunitate.

Profilaxie

Profilaxia constă în primul rând în respectarea regulilor de igiena şi în asanarea focarelor prin măsuri de dezinfecţie stricte. Clorinarea apei este foarte eficientă. Profilaxia cu imunoglobuline administrate înainte sau timpuriu în perioada de incubaţie are o eficacitate de 80-90 % în prevenirea bolii clinice.

Pentru prevenirea infecţiei, persoanele supuse unui risc ridicat sau cele care călătoresc în zone endemice se vaccinează cu un vaccin cu virus inactivat. Vaccinul cu virus inactivat administrat în primul an de viaţă dezvoltă imunitatea în decurs de o lună, ea persistând probabil toată viaţa. La adulţi vaccinul conferă imunitate protectivă în decursul unei luni de la vaccinare, iar repetarea dozei asigură protecţia 100%. Existenţa unui singur serotip VHA şi faptul că virusul este specific uman, sunt factori care favorizează succesul programelor de imunizare

Analize recomandate

Bibliografie

  1. Cernescu, C.; Ruta S.: Curs concis de virusologie, Editura Universitare „Carol Davila“, 2002
  2. Ciufecu, E.S. Virusuri hepatotrope in Compendiu de virusologie medicala, Bucuresti, 1995, Ed. Fundatiei Romania de maine
  3. Koneman E.W., Allen S.D., Janda W.M., Schreckenberger P.C., Winn W. C., Color atlas and textbook of Diagnostic microbiology, 6th edition, 2005, Philadelphia, Lippincott, Williams & Wilkins;
  4. Levinson, W., Jawetz, E.: Medical Microbiology and Immunology,Seventh Edition, 2002, Lange Medical Book/McGravw-Hill
  5. Otilia Micle, Liana Micle, Mariana Muresan, Ligia Burta, Mircea Dorofteiu, „Etiopatogenia hepatitelor virale si relatia cu stresul oxidativ”, ISBN 973-613-595-0, Editura Universitatii in Oradea, 2004
  6. Murray P.W., Rosental K.S., Kobayashi G.S., Pfaller M.A.: Medical Microbiology, fourt edition, 2002, Mosby
  7. Stuart Walker, T.: Microbyology, W.B. Saunders Company, Philadelphia,1998

Sus