Pentru a adăuga o analiză în lista ta de analize apasă butonul [+] din dreptul analizei dorite.

Proteine totale în lichid de puncție

  • Metoda
    Fotometrie
  • Material uzual
    lichid de puncție (pericardic, peritoneal, pleural, sinvoial)
  • Transport (temp °C)
    2 - 8
  • Cantitate minimă
    1 ml
  • Frecvența
    zilnic
15 lei

Despre analiză

Generalități

Proteinele sunt macromolecule alcătuite din aminoacizi legaţi covalent prin legături peptidice între grupările aminice şi carboxilice, dar şi fizic prin legături secundare de hidrogen, ionice, hidrofobe sau forţe van der Waals. Există patru nivele de organizare structurală a proteinelor: primară, secundară, terţiara şi cuaternara. Clasificarea proteinelor se face după diverse criterii: solubilitate, natura grupărilor prostetice, funcţiile în organism.

În organismele vii, proteinele au următoarele funcţii mai importante: elemente structurale extra- şi intracelulare, cu funcţii de susţinere sau de fixare; ca elemente contractile; ca elemente vehiculante; ca enzime (biocatalizatori); ca imunoglobuline (anticorpi); ca purtătoare de semnale; ca structuri receptoare de semnale; ca structuri determinante individuale (marker). Concentraţia proteinelor plasmatice este un parametru dinamic, determinat de trei factori principali: rata de sinteză, rata de eliminare (prin catabolism sau pierderi externe) şi volumul de distribuţie între spaţiul intravascular şi extravascular (inclusiv pierderile în lichidele de ascită şi exsudate). Fiecare celulă îşi sintetizează propriile proteine. Cele mai multe proteine plasmatice sunt sintetizate în hepatocite (albumina, factori de coagulare, unele apoproteine, globuline), dar există şi proteine plasmatice sintetizate în limfocite (limfocitele B tranformate secretor secretă imunoglobuline), celule endoteliale (factori de coagulare şi fibrinoliza, molecule de adeziune celulară), enterocite (apoproteine), macrofage (citokine, factori de complement şi inhibitori de proteaze), adipocite (secretă factorul properdinic D). Zilnic se sintetizează şi se degradează aproximativ 25 g de proteine plasmatice.

Proteinele totale din lichidul sinovial

Lichidul sinovial este un ultrafiltrat imperfect al plasmei combinat cu acidul hialuronic produs de celulele sinoviale. Ionii şi moleculele cu greutate moleculară mică trec uşor în lichidul sinovial şi au o concentraţie similară cu cea a din plasmă, în timp ce moleculele cu greutate moleculară mare sunt absente sau se găsesc în concentraţii foarte mici. Examinarea lichidului sinovial este esenţială în diferenţierea artritelor infecţioase de cele neinfecţioase. Testele chimice de laborator ale lichidului sinovial oferă în general informaţii complementare testelor de rutină. Concentraţia medie a proteinelor din lichidul sinovial este de aproximativ 1,38 g/dL, cu un interval între 1 şi 3 g/dL. Dintre proteine se regăsesc alfa 1, alfa 2, beta şi gama globulina, în concentraţii asemănătoare celor din plasmă. În cazul inflamaţiei, proteinele cu greutate moleculară mare trec în lichidul sinovial, de exemplu fibrinogenul; formarea spontană a cheagului poate fi observată în cazul probelor fără anticoagulant. Determinarea proteinelor din lichidul sinovial este însă nespecifică: sensibilitatea este de aproximativ 52%, iar specificitatea de 56% în cazul afecţiunilor inflamatorii.

Proteinele totale din lichidul pleural

Cavitatea pleurală conţine în mod normal o cantitate mică de lichid care facilitează mişcarea celor două membrane; acest lichid este plasmă filtrată din capilarele pleurei parietale şi este reabsorbit prin venele şi limfaticele pleurei viscerale. Acumularea de lichid (efuziune) se datorează discrepanței între producţia şi reabsorbția acestuia. Se disting două categorii de lichid: transsudat şi exudat. Transsudatul poate apărea în caz de insuficienta cardiacă congestivă, ciroză hepatică, hipoproteinemie; exudatul apare în caz de pneumonie bacteriană, tuberculoză, pneumonie virală, neoplazii, infarct pulmonar, afecţiuni inflamatorii neinfecţioase care implică pleura (afecţiuni reumatologice, lupus eritematos sistemic). Pentru diferenţierea celor două o importanţă deosebită revine dozării proteinelor din lichidul pleural. O valoare a proteinelor mai mică de 30-40 g/l pledează pentru transsudat, iar valorile peste 30-40 g/l pentru exudat.

Proteinele totale din lichidul pericardic

În mod normal în spaţiul pericardic se găsesc aproximativ 10-50 ml de lichid produs printr-un proces transudativ similar lichidului pleural. Efuziunile pericardice sunt cel mai des cauzate de infecţii virale, enterovirusurile fiind cele mai frecvent implicate. Pot apărea şi în cazul tuberculozei, infecţiilor fungice sau în asociere cu boli autoimune, insuficienţă renală, infarct miocardic, la pacienţii HIV pozitivi. Şi în cazul lichidului pericardic se vorbeşte despre exudat şi transsudat, însă nu sunt stabilite încă criterii foarte clare în acesta privinţă. Dozarea proteinelor poate fi un parametru ajutător în diferenţierea celor două, a transsudatului de exudat. O valoare mai mare de 3 g/dl are o sensibilitate de 97% pentru efuziunile exudative, însă o specificitate de doar 22%.

Proteine totale din lichidul peritoneal

Ascita reprezintă acumularea patologică a excesului de lichid în cavitatea peritoneală; este produsă ca şi ultrafiltrat plasmatic dependent de permeabilitatea vasculară şi forţele hidrostatice şi coloid-osmotice. Cauze ale efuziunii peritoneale sunt:

  • în cazul transsudatelor (presiune hidrostatică crescută şi presiune coloid-osmotica scăzută a plasmei): insuficienta cardiacă congestiva, ciroza hepatică, hipoproteinemie (sindrom nefrotic);
  • în cazul exudatelor (permeabilitate capilară crescută şi reabsorbţie limfatică scăzută): infecţii, neoplazii, traume, pancreatită. Peritonita bacteriană spontană este deseori asociată cu un nivel de proteine totale mai mic de 3 g/dl şi un gradient al albuminei ser-ascită (diferenţa între concentraţia albuminei serice şi concentraţia albuminei din lichidul ascitic) mai mare de 1,1 g/dl. Determinarea acestui gradient al albuminei este superior determinării proteinelor totale în diferenţierea cirozei de alte cauze ale efuziunii peritoneale.

Bibliografie

Referințele metodei de lucru

Pentru pacienți


Sus