Terapia ocupațională: ce este și cui se adresează

Terapia ocupaţională se preocupă în primul rând de asigurarea sănătăţii şi funcţionării optime a individului în mediul său de existenţă.

Terapia ocupaţională este arta şi ştiinţa direcţionării individului marcat de boală sau dizabilitate spre participarea la anumite activităţi pentru a-şi reface, întări sau îmbunătăţi performanţele, spre a facilita însuşirea acelor abilităţi şi funcţii care sunt necesare pentru adaptare şi productivitate şi diminuarea sau corectarea patologiei, pentru menţinerea stării de sănătate.

Prioritatea fundamentală a terapiei ocupaţionale este de a menţine şi a dezvolta capacităţile individului uman, de a-i da posibilitatea de a realiza satisfăcător pentru sine şi pentru alţii diverse activităţi şi de a-l învăţa să se autocontroleze şi să se orienteze în mediul înconjurător. Rolul terapiei ocupaționale

Rolul terapiei ocupaționale

Rolul profesiei de practician al terapiei ocupaţionale este de a dezvolta însuşiri, calităţi, abilităţi, beneficiarii fiind persoane care au întâmpinat probleme ale capacităţii de funcţionare în orice perioadă a dezvoltării individuale, fizice sau psihice.

Spectrul de acţiune al terapiei ocupaţionale include probleme fizice, psihice, cognitive, psihologice şi psihosociale. Practicianul terapiei ocupaţionale învaţă principiile generale aplicabile tuturor acestor dizabilităţi.

Domeniul de aplicare şi activitate a practicianului de terapie ocupaţională este de la pediatrie până la secţiile de geriatrie, într-o paletă largă de metode ce variază de la o consultaţie unică până la cure de tratament, pe termen scurt până la reabilitare şi ajustare pe termen îndelungat. Personalul din Terapia ocupaţională activează în spitale, în clinici şi şcoli, acasă la pacient, în diverse servicii sociale.

Beneficiarii terapiei ocupaționale

Practicianul de terapie ocupaţională lucrează cu pacienţi cu dizabilităţi fizice, psihice sau psihologice care pot fi rezultatul unui accident, unei răniri, boli somatice sau psihice, a unei dereglări emoţionale, a unui conflict sau stări de stres, al unor întârzieri în dezvoltare sau al unor anomalii genetice.

Beneficiarul practicianului de terapie ocupaţională poate fi un copil preşcolar cuprins într-un program de intervenţie preventivă (exemplu copiii străzii) sau un copil cu probleme neuropsihice care frecventează o şcoală publică sau adolescenţii dintr-un centru de tratament antidrog sau cu un adult cu retard mintal sau cu sechele motorii care a fost antrenat pentru a face o activitate productivă.

Un client poate fi un om paralizat în urma unei leziuni a măduvei spinării ca urmare a unui accident sau care a avut un atac cerebral care trebuie să se obişnuiască să trăiască în propria casă, să-şi îngrijească familia, deşi o parte a corpului său nu mai funcţionează normal.

Un client poate fi un bolnav psihic care are nevoie să înveţe lucruri simple cum ar fi mersul la cumpărături, păstrarea de caiete de cheltuieli, utilizarea transportului în comun, deci activităţi zilnice considerate banale, dar care conferă un grad de independenţă putând fi integrat chiar şi într-un program de recalificare şi reconversie profesională.

Terapia ocupaţională se adresează şi oamenilor în vârstă, unde poate fi aplicată în scop profilactic (de prevenire) încetinind procesul de îmbătrânire prin exerciţiu fizic şi intelectual, cât şi ca terapie, caz în care îşi propune să ajute vârstnicul să-şi recapete maximum de independenţă psihologică, fizică şi socială. Îmbunătăţirea independenţei personale, în limitele situaţiei sale particulare de boală, este ceea ce leagă variatele circumstanţe ale activităţilor socio-terapeutice.

Activitatea de terapie ocupaţională acţionează pe trei mari domenii generale:

• formarea deprinderilor de viaţă cotidiană;
• cultivarea capacităţilor şi aptitudinilor pentru muncă;
• educarea abilităţilor pentru diverse jocuri şi petrecerea timpului liber

Deficitele determinate de diverse boli, dizabilităţi sau întârzierile în dezvoltare necesită intervenţia prin metodele terapiei ocupaţionale în vederea restabilirii nivelului maxim de funcţionare a personalităţii.

Funcţiile terapiei ocupaţionale

Terapeutul ocupaţional este preocupat, în principal, de următoarele aspecte fundamentale:

• să realizeze însuşirea de către subiect a unei deprinderi pierdute sau cu un nivel redus de funcţionare;
• să contribuie la învăţarea de noi deprinderi şi abilităţi menite să le compenseze pe cele care au dispărut din diverse motive. Planul intervenţiei constă în stabilirea unui act terapeutic din diverse domenii de acţiune ale terapiei ocupaţionale, care trebuie să ţină seama de nivelul educaţional al subiectului, caracteristicile deficienţei, statutul prezent, mediul cultural în care trăieşte şi motivaţia sa pentru schimbare. Exista două tipuri de terapie ocupațională:
• practica profesională la locul de muncă (ergoterapia);
• terapie ocupațională asistată. Terapia ocupațională educă pacientul, precum și familia acestuia/îngrijitorul sau alte persoane în scopul de a realiza intervențiile posibile de asistare-ajutorare a pacientului. Recuperarea prin terapie ocupațională îmbracă mai multe forme: terapia prin învățare, ludoterapia și ergoterapia. Ergoterapia sau activitățile de tip lucrativ, sunt un mijloc de exprimare, permițând persoanei suferinde să creeze în realitate ceea ce a văzut, a trăit. Ludoterapia reprezintă una dintre metodele de tratament prin joc pentru bolile psiho-motorii.

Ergoterapia

Ergoterapia e o metodă de terapie/tratament nemedicamentoasă care are un rol important în reabilitarea și reinserția socio-profesională a persoanelor cu dizabilități funcționale. Ea se ocupă de procesul de recuperare/reabilitare a capacităților copiilor și adulților care prezintă dizabilități senzorio-motorii, tulburări de dezvoltare psihomotrică, dar și dificultăți în desfășurarea activităților de zi cu zi. În cazul copiilor de vârstă mică (dezvoltarea timpurie a copiilor), ergoterapia se axează pe activități de terapie ocupațională prin intermediul metodelor distractive, relaxante, ludice, o bună socializare și o mai bună adaptare a copilului în mediul preșcolar și școlar, dobândirea autonomiei și independenței în rezolvarea unei sarcini de lucru. Psihoterapeutul în ergoterapie ajută copilul să își exerseze deprinderile motorii, astfel încât să își poată manevra jucăriile, să își dezvolte abilitățile de scriere, contribuie la activitățile de joc care solicită coordonarea ochi-mână (lovește o țintă, copiază de pe tablă); ajută copiii cu întârzieri în dezvoltare să realizeze activități de bază (spălat pe mâini, îmbrăcat, încheiat nasturi), practică diverse activități cu copiii care au probleme senzoriale și de concentrare a atenției în scopul de a le îmbunătăți capacitatea de concentrare și abilitățile practice. Ergoterapia are indicaţii foarte largi, de la boli psihice, la infirmităţi motorii. Ea poate fi utilizată cu succes inclusiv pentru vârstnici, prin faptul că le dă posibilitatea să se adapteze la deficitul lor şi să-şi amelioreze starea.