Glicemie

Generalități

Glucoza este principala formă sub care sunt absorbiţi, utilizaţi, dar şi depozitați carbohidrații în organismele vii.

Glucoza sanguină poate avea diferite origini:

• Alimentație (prin digestie/absorbţie intestinală)

Prin alimentaţia normală ajung zilnic în tubul digestiv aproximativ 500 g glucide, sub formă de polizaharide (amidon, glicogen), dizaharide (zaharoză, maltoză, lactoză) şi monozaharide (glucoză, fructoză, manoză, pentoze).

• Glicogenogeneza/glicogenoliza

Glicogenul este o formă polimerizată de stocare a glucozei, rapid mobilizabilă la nevoie. Ficatul poate depozita glicogen până la 7-10% din masa sa, acesta fiind util pentru menţinerea glicemiei. Muşchiul poate depozita glicogen doar în proporție de 0,7-1,2% din masa sa, acesta fiind utilizat pe plan local, pentru sinteza ATP. Glicogenogeneza are loc predominant la nivel hepatic sau muscular, postprandial, când concentraţia glucozei sanguine creşte foarte mult. Glicogenoliza este procesul care are loc între mesele principale şi are drept scop mobilizarea glucozei din glicogen în scop energetic.

• Gluconeogeneza Gluconeogeneza este procesul de formare a glucozei din alte surse în afară de carbohidrați (acid lactic, glicerol, aminoacizi glucogenetici), la nivel hepatic și renal.

Celulele organismului utilizează glucoza în scop energetic, cu formarea de ATP (adenozin trifosfat). Concentraţia glucozei în sânge este menţinută în limite normale prin mecanisme de reglare hormonală. Insulina este un hormon hipoglicemiant, secreţia şi sinteza insulinei fiind influențate de concentraţia glucozei sanguine. Glucagonul, adrenalina, cortizolul şi hormonul de creştere sunt hormoni contrareglatori (antagonizează efectul insulinei şi sunt gluconeogenetici); hipoglicemia stimulează secreţia acestora.

Semnificație clinică

Diabetul zaharat cuprinde un grup de tulburări metabolice caracterizate printr-un nivel crescut al glucozei sanguine, secundar unui deficit calitativ/cantitativ de insulina. Principalele simptome sunt letargia (datorită hiperglicemiei marcate), poliuria, polidipsia, scăderea în greutate, miopia şi susceptibilitatea crescută fața de anumite infecţii. Valori foarte mari ale glicemiei pot determina complicaţii severe, cum ar fi cetoacidoza diabetică sau comă hiperosmolară. Principalele complicaţii ale hiperglicemiei cronice sunt:

• Macroangiopatia: cardiopatia ischemică, afectarea vasculară periferică sau cerebrală
• Microangiopatia: retinopatia, nefropatia
• Neuropatia
• Cataracta
• Sindromul piciorului diabetic

Indicații clinice

• Diagnosticul şi managementul diabetului zaharat şi a altor tulburări ale metabolismului carbohidraţilor (diabetul gestațional, hipoglicemia neonatală, hipoglicemia idiopatică)
• Carcinomul pancreatic al celulelor insulare

Bibliografie

Referințele metodei de lucru