Antigen virus hepatic Delta (HDV)

Virusul hepatic Delta (VHD) este un virus defectiv cu un genom ARN. El nu se poate replica singur, astfel, pentru a putea forma noi particule virale, necesită prezenţa unui virus „ajutător“.

Acest virus „helper“ este virusul hepatic B (VHB), VHD multiplicându-se în celulele infectate cu VHB. Infectarea cu VHD este dependentă de existenţa în organismul infectat a VHB. Virusul hepatitei Delta este prezent în întreaga lume, distribuţia fiind asemănătoare cu cea a VHB.

Virusul Delta se transmite pe cale parenterală, prin manevre medicale sau nemedicale care folosesc instrumentar sau substanţe incorect sau incomplet sterilizate, contact sexual neprotejat, transmiterea perinatală fiind rară.

În raport cronologic, infecţia cu VHD poate surveni ca şi:

• coinfecţie, când cele două virusuri pătrund concomitent în organism (au aceleaşi modalităţi de transmitere)
• suprainfecţie, când infecţia cu VHD apare la o persoană deja infectată cronic cu VHB.

Coinfecţia are prognostic mai bun decât suprainfecţia, VHB trebuie să stabilească mai întâi el infecţia pentru ca VHD să se poată multiplica.

Majoritatea pacienţilor(90%) dezvoltă o hepatită acută cu evoluţie autolimitată şi mai puţin de 10% din cazuri se cronicizează. Numai 2-4 % vor manifesta hepatită fulminantă. Suprainfecţia are o evoluţie mult mai severă, organismul fiind deja infectat cu VHB, VHD se poate multiplica imediat. Se declanşează o hepatită acută care la aproximativ jumătate dintre cazuri se poate vindeca. Un procent ridicat 10-40% (sau 50-90% după alţi autori) se cronicizează, iar 10-20% dezvoltă forme fulminante.

Semnificație clinică

Prezenţa Ag HDV este tranzitorie (detectabil în faza precoce, aprox. primele 2 săptămâni) în infecţia acută cu virus Delta. Odată cu apariţia anticorpilor specifici, Ag HDV devine nedetectabil în ser.

În cazul rezultatelor neconcludente, se recomandă retestarea după 1-2 săptămâni.

Referinţele metode de lucru