Anticorpi anti virus Epstein Barr EBNA IgG

Virusul Epstein-Barr (EBV) reprezintă agentul etiologic al mononucleozei infecțioase (MI) și este implicat în limfomul Burkitt, cancerul nazofaringian și sindromul limfoproliferativ cu transmitere legată de cromozomul X (XLP, sindromul Duncan). EBV este un herpes virus patogen pentru om. Deoarece răspândirea sa este ubicuitară, infectează aproape 95% din populația mondială până la vârsta adultă.

Calea de transmitere majoră a EBV este cea orală. Replicarea EBV se produce în epiteliul orofaringian și conduce la eliberarea de virioni din limfocitele B infectate, urmată de trecerea particulelor infectante în salivă. Primo infecția cu EBV intervenită în copilărie este adeseori asimptomatică. Contractarea virusului pe durata adolescenței și a perioadei adulte provoacă apariția MI la majoritatea persoanelor. După primo infecție, EBV rămâne latent pe toată durata vieții. În cazul MI, perioada de incubaţie este de 4-6 săptămâni.

Diagnosticul MI se bazează pe manifestările clinice (dureri în gât, febră, limfadenopatie și stare generală alterată) asociat cu date hematologice de limfocitoză și date serologice ale prezenței anticorpilor heterofili și/sau anticorpilor îndreptați împotriva proteinelor specifice ale EBV. Manifestări clinice similare cu cele ale MI pot fi, de asemenea, induse de o serie de alți agenți infecțioși patogenici, cum sunt CMV, Toxoplasma gondii, virusurile hepatice, virusul imunodeficienței umane (HIV) etc. Adeseori, până la identificarea agentului etiologic specific, este utilizat termenul de sindrom mononucleozic.

Confirmarea unui diagnostic de MI acută cu EBV este dată, în general, de un rezultat pozitiv al testului pentru anticorpi heterofili. Pe de altă parte, diagnosticul ridică dificultăți atunci când testul pentru anticorpi heterofili este negativ sau atunci când manifestările clinice sunt atipice. La aceste persoane, diagnosticul de MI poate fi confirmat prin identificarea anticorpilor îndreptați împotriva antigenelor proteice specifice ale EBV, care includ antigenul capsidei virale (VCA) și antigenul precoce difuz [EA(D)].

Detectarea prezenței anticorpilor IgM îndreptați împotriva VCA este utilă pentru diagnosticarea MI acute. Cu toate acestea, trebuie efectuată o verificare prin dozarea altor anticorpi cu rol de confirmare - cum sunt IgG anti-EA(D) sau prevalența anticorpilor IgG anti-EBNA - precum și prin obținerea de date clinice suplimentare.

Anticorpii IgG îndreptați împotriva antigenului nuclear al virusului Epstein-Barr (EBNA) apar în circulație la un interval de câteva săptămâni până la câteva luni de la instalarea bolii și persistă ani de zile sau chiar pentru tot restul vieții. O creștere a nivelului IgG anti-EBNA la pacienții cu MI poate indica trecerea la stadiile precoce la cele tardive ale convalescenței.La indivizii sănătoși, prezența anticorpilor IgG anti-EBNA indică antecedente de expunere imunologică la EBV. Un rezultat negativ nu exclude o infecție recentă/în antecedente cu EBV decât dacă se obțin rezultate negative și la dozarea IgM și IgG anti-EBV.

Referințele metodei de lucru