Pentru a adăuga o analiză în lista ta de analize apasă butonul [+] din dreptul analizei dorite.

Anticorpi anti virus Epstein Barr VCA IgM

  • Sinonime
    EBV
  • Metoda
    Chemiluminiscență / EIA
  • Material uzual
    ser
  • Transport (temp °C)
    2 - 8
  • Stabilitatea probei
    7 zile la 2-8°C, > 7 zile la -20°C
  • Cantitate minimă
    1 ml
  • Frecvența
    zilnic
58 lei

Despre analiză

Generalități

Virusul Epstein-Barr (EBV) reprezintă agentul etiologic al mononucleozei infecțioase (MI) și este implicat în limfomul Burkitt, cancerul nazofaringian și sindromul limfoproliferativ cu transmitere legată de cromozomul X (XLP, sindromul Duncan). EBV este un herpes virus patogen pentru om. Deoarece răspândirea sa este ubicuitară, infectează aproape 95% din populația mondială până la vârsta adultă.

Mod de transmitere

Calea de transmitere majoră a EBV este cea orală. Replicarea EBV se produce în epiteliul orofaringian și conduce la eliberarea de virioni din limfocitele B infectate, urmată de trecerea particulelor infectante în salivă. Primo infecția cu EBV intervenită în copilărie este adeseori asimptomatică. Contractarea virusului pe durata adolescenței și a perioadei adulte provoacă apariția MI la majoritatea persoanelor. După primo infecție, EBV rămâne latent pe toată durata vieții. În cazul MI, perioada de incubaţie este de 4-6 săptămâni.

Semnificații clinice

Diagnosticul MI se bazează pe manifestările clinice (dureri în gât, febră, limfadenopatie și stare generală alterată) asociat cu date hematologice de limfocitoză și date serologice ale prezenței anticorpilor heterofili și/sau anticorpilor îndreptați împotriva proteinelor specifice ale EBV. Manifestări clinice similare cu cele ale MI pot fi, de asemenea, induse de o serie de alți agenți infecțioși patogenici, cum sunt CMV, Toxoplasma gondii, virusurile hepatice, virusul imunodeficienței umane (HIV) etc. Adeseori, până la identificarea agentului etiologic specific, este utilizat termenul de sindrom mononucleozic.

Indicații clinice

Confirmarea unui diagnostic de MI acută cu EBV este dată, în general, de un rezultat pozitiv al testului pentru anticorpi heterofili. Pe de altă parte, diagnosticul ridică dificultăți atunci când testul pentru anticorpi heterofili este negativ sau atunci când manifestările clinice sunt atipice. La aceste persoane, diagnosticul de MI poate fi confirmat prin identificarea anticorpilor îndreptați împotriva antigenelor proteice specifice ale EBV, care includ antigenul capsidei virale (VCA) și antigenul precoce difuz [EA(D)].

Detectarea prezenței anticorpilor IgM îndreptați împotriva VCA este utilă pentru diagnosticarea MI acute. Cu toate acestea, trebuie efectuată o verificare prin dozarea altor anticorpi cu rol de confirmare - cum sunt IgG anti-EA sau prevalența anticorpilor IgG anti-EBNA sau IgM anti-EBNA - precum și prin obținerea de date clinice suplimentare.

O infecție primară curentă cu EBV este definită serologic de apariția precoce a IgM circulante anti-VCA, urmată de scăderea lor până la un nivel nedetectabil.
De obicei, anticorpii IgM anti-VCA dispar în două până la trei luni de la instalarea bolii, în timp ce anticorpii IgG persistă pe timp nedefinit la persoanele normale. O creștere a nivelului IgM anti-VCA ar putea indica trecerea de la un stadiu precoce la unul acut al infecției.În mod similar, o scădere a nivelului IgM anti-VCA poate indic trecerea de la un stadiu acut la unul de remisie al infecției. Deşi ac. anti VCA IgM sunt detectaţi de obicei la persoanele cu primo infecţie recentă, pot fi prezenţi şi la pacienţii cu infecţii reactivate. De asemenea, un titru scăzut de ac. anti VCA IgM poate fi identificat şi la pacienţii care nu prezintă semne evidente de infecție recentă (de exemplu, infecţie cronică activă cu EBV).

Bibliografie

Referinţele metode de lucru

Pentru pacienți


Sus